Casanova in hell

Prea multele cuvinte

Simt gustul dulce al copacului înverzit

De pe strada întunecată și de oameni lipsită.

Simt aerul rece ce lovește repezit

O lume îndesată într-o conștiință fărâmițată.

Fărâmițată, căci nici lumea și nici capul

Nu mai sunt ce au fost odată,

Peste toate trece numai vântul

Dezolat de amara lor soartă.

Și ce soartă? O soartă bătută în cuie ruginite

Înfipte pân'la os în carnea putrezită...

Cuiele nu sunt decât prea multele cuvinte

Din lume, din cap și de pe strada pustiită.

Adesea

Adesea cad solemn
Și mă ridic în lemn.
Trotuare se sparg în nas
Iar sirenele fără glas
Anunță vehicule terestre
Blocate în gropile rupestre.

Adesea adorm în puf
Și mă scol cu-n zuluf.
Diminețile speriate rămân laolaltă
Strângeri de pluș, o copilăroasă și cruntă poantă,
Iar motanul mult prea pătat se scaldă frustrat
Că apa sărată e din ochi nevinovat.

Adesea tresar în amiaza mare
Și mă calmez c-un pahar de vin tare.
Cutremure șucare pândesc la colț
Să zgâlțâie firea în al ei bolț,
Dar tocmai astea fac viața mai frumoasă
Căci fără tine ar fi doar plicticoasă.